Nu e vorba de doctorat, nici macar un masterat... Din octombrie am inceput cursurile la scoala de ghizi montani, iar week-end-ul ce tocmai a trecut am facut si prima aplicatie practica. Plecaram dis de dimineata cu doua autocare pana la Izvorul rece unde ne-am cazat. Am mai mers putin pana la Dambul Morii, de unde am luat-o la picior pe Valea Sipoaie, Canionul 7 scari, apoi pe langa Prapastia Ursilor si Poteca Familiara (la ce noapte se facuse nu-mi era deloc familiara :)
Am dat si o raita prin Brasov, apoi inapoi la cabana, unde ne astepta o ciorba si ceva mancare calda, dar papanasi nu mai faceau :( Noroc cu una din colegele de camera, care a compensat cu miere si biscuiti. Cei mai priceputi dadura si o cantare la chitara, dar de dansat nu s-a dansat :)
A doua zi surpriza - pe soseaua unde stateam si noi se desfasura un raliu. Autocarele au trebuit sa astepte terminarea lui, iar o parte dintre noi am luat-o prin padure. Ne-am reintalnit mai tarziu, dupa care am mers ca niste turisti veritabili/pantofari in vizita la Rasnov, Bran si Sinaia (unde am mancat si papanasi in sfarsit!).
Poze @ http://picasaweb.google.com/marius.andreiana/200811Canionul7ScariBrasov
luni, 3 noiembrie 2008
marți, 14 octombrie 2008
Platou cu sandvisuri ornat in Muntii Ciucas
Dis de dimineata ma reunesc cu Cristi si Mirabo la Eroilor, cu totii zambareti dar si cam adormiti. In Ploiesti facem plinul si il ajut pe Cristi la umflatul rotilor. In Grecia am invatat cum se deschide capota la masina, acum cum se umfla o roata, deja devin sofer cu experienta :P
Ajungem la Muntele Rosu dupa ce trecem printr-un coridor strajuit de copaci cu frunze ruginite, cateva dintre ele aruncandu-se sinucigas in fata masinii. Dam cam peste aceeasi populatie manelara cu care eram obisnuiti, dar mai putini ca asta vara. Ne croim drum prin stanga catre varful Zaganu, pe traseu intalnind oameni de munte, cu care ne dam binete. Sus dam gata cateva sandvisuri. Dupa experienta din iunie cu bicicletele, in care meniul a constat doar in croissante, eugenii si bomboane, acum am venit pregatiti, si chiar mi-am adus aminte ca o masa este mai mult decat un aport de vitamine. Am ornat un platou alb folosind ce-am gasit prin rucsac pentru a ne bucura si privirea, nu doar stomacul, dar am devorat ornamentele mai tarziu cu deja traditionala cerveza con limón :)
Privirea si sufletul ne-au fost incantate de privelistea ce parea un covor persan verde peste care cineva varsase serbet de zmeura. Urechile ne-au fost gadilate in mod placut de ceva de care avem parte din ce in ce mai rar, liniste, iar patura de iarba moale la varsta a treia ne-a primit cu firele deschise la fiecare popas.
Am urcat si o parte din varful Ciucas, abatandu-ne de la traseu ca s-o luam de-a curmezisul, dar stancile imense ne-au oprit inaintarea. Data viitoare le vom lua pe ocolite :)
Seara am incheiat-o triumfal cu un shake de banane, miere, nuci, prune deshitratate si cereale.
Poze @ http://picasaweb.google.com/marius.andreiana/200810MuntiiCiucas
Ajungem la Muntele Rosu dupa ce trecem printr-un coridor strajuit de copaci cu frunze ruginite, cateva dintre ele aruncandu-se sinucigas in fata masinii. Dam cam peste aceeasi populatie manelara cu care eram obisnuiti, dar mai putini ca asta vara. Ne croim drum prin stanga catre varful Zaganu, pe traseu intalnind oameni de munte, cu care ne dam binete. Sus dam gata cateva sandvisuri. Dupa experienta din iunie cu bicicletele, in care meniul a constat doar in croissante, eugenii si bomboane, acum am venit pregatiti, si chiar mi-am adus aminte ca o masa este mai mult decat un aport de vitamine. Am ornat un platou alb folosind ce-am gasit prin rucsac pentru a ne bucura si privirea, nu doar stomacul, dar am devorat ornamentele mai tarziu cu deja traditionala cerveza con limón :)
Privirea si sufletul ne-au fost incantate de privelistea ce parea un covor persan verde peste care cineva varsase serbet de zmeura. Urechile ne-au fost gadilate in mod placut de ceva de care avem parte din ce in ce mai rar, liniste, iar patura de iarba moale la varsta a treia ne-a primit cu firele deschise la fiecare popas.
Am urcat si o parte din varful Ciucas, abatandu-ne de la traseu ca s-o luam de-a curmezisul, dar stancile imense ne-au oprit inaintarea. Data viitoare le vom lua pe ocolite :)
Seara am incheiat-o triumfal cu un shake de banane, miere, nuci, prune deshitratate si cereale.
Poze @ http://picasaweb.google.com/marius.andreiana/200810MuntiiCiucas
luni, 11 august 2008
Lapte proaspat la Piatra Mare
Gara. 7:30. Sandale. Pantaloni scurti. Maieu. Un zambet in coltul gurii. Sunt Marius, o astept pe Gabi si cine va mai veni. Apare si Ana, o doamna pensionara dar, cum aveam sa aflu mai tarziu, cu o rezistenta de invidiat la drum lung. Ne imbarcam tustrei in trenul catre Predeal.
Odata ajunsi, imbucam cate un sandvis, iar cu resturile Ana fugareste niste vrabii. Maria, gazda noastra, coboara dintr-un SUV ce mai avea inca tipla pe manerele interioare ale usilor si ne ajuta sa urcam bagajele. Mergem putin spre Paraul Rece, ajungem la o casuta aranjata frumos, unde lasam o parte din bagaje. Inapoi hopa-sus in masina si o-ntindem catre Brasov. Dupa cativa km coboram si o luam pe jos catre canionul Sapte scari. Limbile ceasului erau impreunate pasional la ora 12.
Traseul e destul de lin. In timp ce mergem trag cu nesat in plamani aerul proaspat, cu miros de pamant reavan si de ciuperci. La canion aglomeratie mare. Il strabatem pe niste scari inguste, pe care se merge incet, admirand mini-cascadele de sub noi. Nu stiam ca avem astfel de forme de relief la noi, mai ales atat de aproape de Predealul comercial.
Odata trecuti in partea cealalta incepem sa urcam serios. Ne indreptam catre varful Piatra Mare pe un traseu de 3h. Copacii isi intind radacinile in ajutorul nostru. Mai cu pauze, mai cu gafairi, ajungem intr-un luminis din care vedem Brasovul intins ca o patura sifonata la poalele muntelui. Dupa cateva minute ajungem la cabana Piatra Mare, unde ne oprim sa admiram privelistea, iar apoi intram sa ne ospatam cu cate ceva. La bucatarie, birtasii, un baiat si o fata ospitalieri, aveau doar strictul necesar: ciorba de legume, oua, cabanos si Cola. Imi pun in cui pofta de fazan impanat cu piure de mere si sos de afine si cer trei ciorbe. Painea o devoram inainte cu laptele batut din rucsac.
Odata potolita burta, mai urc o treapta pe piramida lui Maslow si intreb gazdele daca aragazul merge pe butelie (da) si de unde au curent (panouri solare). Pornim iarasi la drum si strabatem repede distanta scurta ramasa pana la varf. Privelistea iti taie putin rasuflarea, deja solicitata de urcus.
Nu stam prea mult caci ne asteapta un drum lung. Incepem coborarea pe alt traseu. Raman putin in urma, trec pe langa o turma de oi ce infulecau de zor, inghititurile mari facandu-le sa sune clopotele de la gat (sau poate erau doar miscarile lor :). Iata-l si pe cioban pe coama unui delusor, ma intreaba daca am putina apa. Ii raspund ca o gura da, am, si coboara spunandu-mi ca i s-a uscat gatul. Ii dau sticla plina umpluta la cabana, din care bea mai mult de jumatate (gatul uscat sa se fi continuat in interior pana la lungimea unuia de girafa?). Ei, sa-i fie de bine. Il cheama Voinescu. Il intreb pe unde sunt afine, imi arata un deal "plin, se si strica cate sunt". Cu parere de rau ca dealul nu era in drum pornesc sa prind tovarasele de drum din urma. Numai bine ca nu mancai afine, caci mai incolo dam de o cireada de vaci frumoase ce tocmai erau mulse. Bem si noi cate o cana de lapte proaspat iesit din uger, inca cald (da, nepasteurizat si fara zahar, dar nemaipomenit de gustos).
Pornim iar, manati de niste picaturi ce se scurgeau domol din norii ce acoperisera cerul. Prin padure mai degustam si niste fragi parfumati. Picaturile razlete se transforma intr-o ploaie serioasa. Ana scoate pelerina, ii da lui Gabi o geaca polar, iar eu scot bluza de trening caci mi-era frig, desi as fi preferat sa o pastrez uscata pana cand se termina ploaia care nu stiam cat va tine. Iutim pasul si mergem la adapostul brazilor cat putem.
Ajungem la ceea ce ne asteptam sa fie cabana Susai, dar in locul careia era un hotel. Curtea era plina de jeep-uri si ATV-uri, iar inautru muzica si grupuri pe la mese ce fumau in fata unui pahar. Din curiozitate, o camera dubla era 120E/noapte. Imi usuc maieul la toaleta (bluza avea sa ramana uda pana a doua zi la Bucuresti) si ma alatur fetelor care luasera cate un ceai. Il beau pe al meu in sila (Lipton la plic, gust groaznic dar cald) si sunt recunoscator ca printr-o iesire la munte inteleg altceva decat statul la un astfel de hotel si mers cu ATV-ul.
Ploaia se opreste si continuam drumul prin padure catre Cioplea, de unde iesim in Predeal. Luam cate ceva de-ale gurii de la un super-market si iar udati de ploaie luam un taxi scump pana la casa Mariei. Fac un dus fierbinte si cu haine uscate cobor in bucatarie, unde pe masa erau deja aranjate bucatele. Maria imi da si o afinata grozava si inchei festinul cu dulceata de pere pe paine cu unt.
A doua zi Gabi ma trezeste pe la 10. Mancam si o luam pe jos catre Predeal, de unde urcam o ora si ceva prin padure catre capatul unei partii de schi. Pe drum facem o mica oprire sa ne infruptam cu zmeura. Ne intoarcem chiar pe partie, iar la 16:45 eram in trenul (intarziat) catre casa.
Poze http://picasaweb.google.com/marius.andreiana/200808PiatraMare
Odata ajunsi, imbucam cate un sandvis, iar cu resturile Ana fugareste niste vrabii. Maria, gazda noastra, coboara dintr-un SUV ce mai avea inca tipla pe manerele interioare ale usilor si ne ajuta sa urcam bagajele. Mergem putin spre Paraul Rece, ajungem la o casuta aranjata frumos, unde lasam o parte din bagaje. Inapoi hopa-sus in masina si o-ntindem catre Brasov. Dupa cativa km coboram si o luam pe jos catre canionul Sapte scari. Limbile ceasului erau impreunate pasional la ora 12.
Traseul e destul de lin. In timp ce mergem trag cu nesat in plamani aerul proaspat, cu miros de pamant reavan si de ciuperci. La canion aglomeratie mare. Il strabatem pe niste scari inguste, pe care se merge incet, admirand mini-cascadele de sub noi. Nu stiam ca avem astfel de forme de relief la noi, mai ales atat de aproape de Predealul comercial.
Odata trecuti in partea cealalta incepem sa urcam serios. Ne indreptam catre varful Piatra Mare pe un traseu de 3h. Copacii isi intind radacinile in ajutorul nostru. Mai cu pauze, mai cu gafairi, ajungem intr-un luminis din care vedem Brasovul intins ca o patura sifonata la poalele muntelui. Dupa cateva minute ajungem la cabana Piatra Mare, unde ne oprim sa admiram privelistea, iar apoi intram sa ne ospatam cu cate ceva. La bucatarie, birtasii, un baiat si o fata ospitalieri, aveau doar strictul necesar: ciorba de legume, oua, cabanos si Cola. Imi pun in cui pofta de fazan impanat cu piure de mere si sos de afine si cer trei ciorbe. Painea o devoram inainte cu laptele batut din rucsac.
Odata potolita burta, mai urc o treapta pe piramida lui Maslow si intreb gazdele daca aragazul merge pe butelie (da) si de unde au curent (panouri solare). Pornim iarasi la drum si strabatem repede distanta scurta ramasa pana la varf. Privelistea iti taie putin rasuflarea, deja solicitata de urcus.
Nu stam prea mult caci ne asteapta un drum lung. Incepem coborarea pe alt traseu. Raman putin in urma, trec pe langa o turma de oi ce infulecau de zor, inghititurile mari facandu-le sa sune clopotele de la gat (sau poate erau doar miscarile lor :). Iata-l si pe cioban pe coama unui delusor, ma intreaba daca am putina apa. Ii raspund ca o gura da, am, si coboara spunandu-mi ca i s-a uscat gatul. Ii dau sticla plina umpluta la cabana, din care bea mai mult de jumatate (gatul uscat sa se fi continuat in interior pana la lungimea unuia de girafa?). Ei, sa-i fie de bine. Il cheama Voinescu. Il intreb pe unde sunt afine, imi arata un deal "plin, se si strica cate sunt". Cu parere de rau ca dealul nu era in drum pornesc sa prind tovarasele de drum din urma. Numai bine ca nu mancai afine, caci mai incolo dam de o cireada de vaci frumoase ce tocmai erau mulse. Bem si noi cate o cana de lapte proaspat iesit din uger, inca cald (da, nepasteurizat si fara zahar, dar nemaipomenit de gustos).
Pornim iar, manati de niste picaturi ce se scurgeau domol din norii ce acoperisera cerul. Prin padure mai degustam si niste fragi parfumati. Picaturile razlete se transforma intr-o ploaie serioasa. Ana scoate pelerina, ii da lui Gabi o geaca polar, iar eu scot bluza de trening caci mi-era frig, desi as fi preferat sa o pastrez uscata pana cand se termina ploaia care nu stiam cat va tine. Iutim pasul si mergem la adapostul brazilor cat putem.
Ajungem la ceea ce ne asteptam sa fie cabana Susai, dar in locul careia era un hotel. Curtea era plina de jeep-uri si ATV-uri, iar inautru muzica si grupuri pe la mese ce fumau in fata unui pahar. Din curiozitate, o camera dubla era 120E/noapte. Imi usuc maieul la toaleta (bluza avea sa ramana uda pana a doua zi la Bucuresti) si ma alatur fetelor care luasera cate un ceai. Il beau pe al meu in sila (Lipton la plic, gust groaznic dar cald) si sunt recunoscator ca printr-o iesire la munte inteleg altceva decat statul la un astfel de hotel si mers cu ATV-ul.
Ploaia se opreste si continuam drumul prin padure catre Cioplea, de unde iesim in Predeal. Luam cate ceva de-ale gurii de la un super-market si iar udati de ploaie luam un taxi scump pana la casa Mariei. Fac un dus fierbinte si cu haine uscate cobor in bucatarie, unde pe masa erau deja aranjate bucatele. Maria imi da si o afinata grozava si inchei festinul cu dulceata de pere pe paine cu unt.
A doua zi Gabi ma trezeste pe la 10. Mancam si o luam pe jos catre Predeal, de unde urcam o ora si ceva prin padure catre capatul unei partii de schi. Pe drum facem o mica oprire sa ne infruptam cu zmeura. Ne intoarcem chiar pe partie, iar la 16:45 eram in trenul (intarziat) catre casa.
Poze http://picasaweb.google.com/marius.andreiana/200808PiatraMare
luni, 4 august 2008
Arta medievala, dans si bomboane facute in casa
Tic tic tic tic... Rezist tentatiei de a apasa pe Snooze (era 4:40) si hopa sus! Incropesc niste sandvisuri, apoi un dus rapid cu apa rece (nu sunt asa cutezator, dar nu curgea calda), ingurgitez cateva bucatele zemoase de pepene si hai!
Cristi era complet treaz, desi tanjea dupa o cafea. Trecem s-o luam si pe Mirabo (care adormise la loc dupa alarma, noroc ca a mai sunat Cristi pana sa ajungem) si ne hidratam cu totii cu ceai, cafele si benzina (masina a insistat ca nu vrea altceva).
Pe DN1 ne-a tinut companie rasaritul soarelui si melodii vesele. Frank Sinatra m-a dus cu gandul la cineva drag, cu care as fi vrut sa dansez... Trecem prin Ploiesti si ajungem in Brasov pe la 10, unde ne oprim putin. Destul de linistit, aer curat. Facem turul orasului de doua ori pana nimerim drumul spre Tg Mures. A mai iesit si soarele printr-o spartura de nori, ce pluteau amenintatori de cand iesisem din Ploiesti.
Ajungem intr-o Sighisoara aglomerata si pestrita, fara pic de atmosfera medievala, pe care speram totusi sa o gasim sus in cetate. Mergem sa ne putem burtile la cale cu niste hamsii si cartofi, pe care le stingem apoi cu mamaliga pe bat (porumb fiert). Luam si niste gogosi si langosi cu branza gustoase. Cand ne spune vanzatoarea cat costa ii raspund 'Haideti doamna, ne vindeti gogosi?' Rade si-mi raspunde 'Gogosi asa bune, da!'
Urcam in cetate, unde in sfarsit parca incepem sa ne regasim intr-un targ de acum cateva sute de ani. Cativa turisti sunt imbracati medieval, domnite si cavaleri, le zambesc si-mi intorc zambetele. Profitam ca inca nu era nici un spectacol si dam rondul la tarabe. Majoritatea hainelor erau pentru fete, cu greu am gasit o camasa pentru mine.
Spre seara ne stabilim in Piata Cetatii, unde niste polonezi cantau la chitara si un instrument necunoscut (un fel de acordeon mai simplu in care se pompa aer cu mana) acompaniati cu mana la tobe de alti cativa cantareti. Gratiela din Cluj ne serveste cu bomboane delicioase facute in casa (cu seminte diverse, lapte praf...), am si dansat cu ea pe un cantec. Dupa ce se termina recitalul mai stam pe la alte grupuri care cantau, iar mai tarziu plecam spre Sibiu prin Agnita.
Pe drumul ingust ne taie calea din cand in cand o vulpe, un iepure, un soricel si doua matze ce stateau linistite pe sosea. Pe la 1 si ceva am strabatut Sibiul si-am oprit intr-o parcare a unui motel. Nu erau camere libere, dar ne-am intins prin masina: Mirabo s-a lungit in spate, eu si Cristi pe scaunele din fata lasate pe spate cat am putut fara s-o incomodam pe Mirabo prea rau, si dormiram binisor pana pe la 8. Dimineata ne-am toaletat intr-o benzinarie (tanjeam dupa un dus!) si inapoi catre Sibiu.
In Piata mare sunt stoluri de porumbei, printre care ne plimbam. Oamenii le arunca paine si seminte, iar o mama ii tot explica unei fetite ca aceea e mancarea porumbeilor, sa nu o mai ia de pe jos. Mergem si pe o straduta cu terase, frumos aranjata, parca n-ar fi de pe la noi. De ce nu arata asa si Lipscani?
Pe la 12 ne indreptam catre Balea Lac, unde gasim cateva petice de zapada. In sandale ma dau pe unul mai maricel si constat (stupoare!) ca zapada e rece. Facem si pipi pititi prin ceata. Evident, cand termin si ma uit in spate, ceata se ridicase. Ne mai cataram pe colo colo, gasesc si un melc negru cat un degetel ce-si intindea ochii prin iarba, si apoi mergem sa mai alimentam stomacelele. Pe langa porum fiert am luat si o felie de branza cu un leu, au mers bine impreuna. Ca desert luam clatite unse cu gem. Pretul piperat de 7 lei ne face sa ne intrebam daca bucatarul avea studii superioare de specialitate, probabil si stagii in restaurante pariziene de renume, sau daca erau facute cu lapte de capra neagra. Gicu, care le prepara, ne lamuraste ca nici una nici alta (laptele era de fapt apa minerala). Imi fac o nota mentala: cu proxima ocazie sa ne reunim la mine si sa fac niste clatite mustind de dulceata.
Ne-a intristat mizeria excesiva, pe care am gasit-o si pe Transfagarasan. Sa ne bucuram cat mai putem de natura care a mai ramas si macar noi sa o pastram curata cat putem. Pe drum o mai stresam pe Mirabo cu talentele noastre la karaoke pana isi baga degetele in urechi (si ne-am oprit ca sa nu ni le bage noua in ochi). Trecem pe langa Pitesti, de unde preiau si un pachet de merinde de la sora si tatal meu, iar apoi drum intins pana acasa.
Poze http://picasaweb.google.com/marius.andreiana/200807Sighisoara
Cristi era complet treaz, desi tanjea dupa o cafea. Trecem s-o luam si pe Mirabo (care adormise la loc dupa alarma, noroc ca a mai sunat Cristi pana sa ajungem) si ne hidratam cu totii cu ceai, cafele si benzina (masina a insistat ca nu vrea altceva).
Pe DN1 ne-a tinut companie rasaritul soarelui si melodii vesele. Frank Sinatra m-a dus cu gandul la cineva drag, cu care as fi vrut sa dansez... Trecem prin Ploiesti si ajungem in Brasov pe la 10, unde ne oprim putin. Destul de linistit, aer curat. Facem turul orasului de doua ori pana nimerim drumul spre Tg Mures. A mai iesit si soarele printr-o spartura de nori, ce pluteau amenintatori de cand iesisem din Ploiesti.
Ajungem intr-o Sighisoara aglomerata si pestrita, fara pic de atmosfera medievala, pe care speram totusi sa o gasim sus in cetate. Mergem sa ne putem burtile la cale cu niste hamsii si cartofi, pe care le stingem apoi cu mamaliga pe bat (porumb fiert). Luam si niste gogosi si langosi cu branza gustoase. Cand ne spune vanzatoarea cat costa ii raspund 'Haideti doamna, ne vindeti gogosi?' Rade si-mi raspunde 'Gogosi asa bune, da!'
Urcam in cetate, unde in sfarsit parca incepem sa ne regasim intr-un targ de acum cateva sute de ani. Cativa turisti sunt imbracati medieval, domnite si cavaleri, le zambesc si-mi intorc zambetele. Profitam ca inca nu era nici un spectacol si dam rondul la tarabe. Majoritatea hainelor erau pentru fete, cu greu am gasit o camasa pentru mine.
Spre seara ne stabilim in Piata Cetatii, unde niste polonezi cantau la chitara si un instrument necunoscut (un fel de acordeon mai simplu in care se pompa aer cu mana) acompaniati cu mana la tobe de alti cativa cantareti. Gratiela din Cluj ne serveste cu bomboane delicioase facute in casa (cu seminte diverse, lapte praf...), am si dansat cu ea pe un cantec. Dupa ce se termina recitalul mai stam pe la alte grupuri care cantau, iar mai tarziu plecam spre Sibiu prin Agnita.
Pe drumul ingust ne taie calea din cand in cand o vulpe, un iepure, un soricel si doua matze ce stateau linistite pe sosea. Pe la 1 si ceva am strabatut Sibiul si-am oprit intr-o parcare a unui motel. Nu erau camere libere, dar ne-am intins prin masina: Mirabo s-a lungit in spate, eu si Cristi pe scaunele din fata lasate pe spate cat am putut fara s-o incomodam pe Mirabo prea rau, si dormiram binisor pana pe la 8. Dimineata ne-am toaletat intr-o benzinarie (tanjeam dupa un dus!) si inapoi catre Sibiu.
In Piata mare sunt stoluri de porumbei, printre care ne plimbam. Oamenii le arunca paine si seminte, iar o mama ii tot explica unei fetite ca aceea e mancarea porumbeilor, sa nu o mai ia de pe jos. Mergem si pe o straduta cu terase, frumos aranjata, parca n-ar fi de pe la noi. De ce nu arata asa si Lipscani?
Pe la 12 ne indreptam catre Balea Lac, unde gasim cateva petice de zapada. In sandale ma dau pe unul mai maricel si constat (stupoare!) ca zapada e rece. Facem si pipi pititi prin ceata. Evident, cand termin si ma uit in spate, ceata se ridicase. Ne mai cataram pe colo colo, gasesc si un melc negru cat un degetel ce-si intindea ochii prin iarba, si apoi mergem sa mai alimentam stomacelele. Pe langa porum fiert am luat si o felie de branza cu un leu, au mers bine impreuna. Ca desert luam clatite unse cu gem. Pretul piperat de 7 lei ne face sa ne intrebam daca bucatarul avea studii superioare de specialitate, probabil si stagii in restaurante pariziene de renume, sau daca erau facute cu lapte de capra neagra. Gicu, care le prepara, ne lamuraste ca nici una nici alta (laptele era de fapt apa minerala). Imi fac o nota mentala: cu proxima ocazie sa ne reunim la mine si sa fac niste clatite mustind de dulceata.
Ne-a intristat mizeria excesiva, pe care am gasit-o si pe Transfagarasan. Sa ne bucuram cat mai putem de natura care a mai ramas si macar noi sa o pastram curata cat putem. Pe drum o mai stresam pe Mirabo cu talentele noastre la karaoke pana isi baga degetele in urechi (si ne-am oprit ca sa nu ni le bage noua in ochi). Trecem pe langa Pitesti, de unde preiau si un pachet de merinde de la sora si tatal meu, iar apoi drum intins pana acasa.
Poze http://picasaweb.google.com/
Relaxare totala la mare
Dupa ce plecaram vineri cu noaptea in cap, vintul in piept si zambetul pe buze (iar spre dimineata, cu tzantzari pe toate partile corpului :), ajunseram in tinutul de vis de la Stipoasa. Ultima parte a calatoriei, prin nisipuri marginite de stufaris si greieri cu chitarile lucind in soare, parca a fost un drum initiatic, pe care numai cei alesi (cu spirit libertin si garda la sol la masina de cel putin 15 cm :) l-au putut strabate. Adica cu totii care ne-am adunat.
Pe langa nisipuri calde care erau numai ale noastre, rotocoale de valuri si un soare dogoritor, la atmosfera de poveste a mai contribuit si lada noastra frigorifica, care parca era vrajita - oricat s-ar fi mancat din ea nu scadea deloc :)) (a fost umpluta muuuuult peste cat era nevoie). Ce sa mai, a fost super, sa mai mergem! Las pozele sa ne mai povesteasca:
http://picasaweb.google.com/marius.andreiana/200807Stipoasa
Pe langa nisipuri calde care erau numai ale noastre, rotocoale de valuri si un soare dogoritor, la atmosfera de poveste a mai contribuit si lada noastra frigorifica, care parca era vrajita - oricat s-ar fi mancat din ea nu scadea deloc :)) (a fost umpluta muuuuult peste cat era nevoie). Ce sa mai, a fost super, sa mai mergem! Las pozele sa ne mai povesteasca:
http://picasaweb.google.com/
Aventura pe 2 roti, 2 picioare si impingand cu 2 maini :)
Cristi a avut o propunere grozava, sa mergem duminica cu biclele la munte. Zis si facut!
Dimineata la 8 Cristi a inceput sa-si faca incalzirea la pedalat apasand pe pedalele de acceleratie, ambreiaj... La 11 cand am ajuns in Cheia era deja in forma si am pornit pe bicle pe soseaua principala spre cabana Muntele Rosu.
Dupa putina vreme si un drum ca in palma (asta am realizat la intoarcere :), cotiram pe un drum secundar si am inceput sa urcam mai pe bicla, mai pe langa, mai cu pauza... Am folosit pt prima oara foaia cea mai mica cu pinionul cel mai mare si ajunseram la cabana pe la ora 1.
Pe iarba si ritmuri de manele fara de care chiar am fi putut trai linistiti am servit cate un croassant, bomboane si o cutie de bere cu aroma de lamaie. In fata se vedeau niste omuleti care urcau muntele pe o poteca dreapta, dar inclinata cam mult. Am inceput si noi sa urcam, pe un drum ocolit prin stanga, dar mai lin. Drumul a fost superb, prin spatii deschise si padure, iar apoi am ajuns la un drum de tara care urca serios. O luaram pe langa biciclete si cu pauze dese, dar scurte, ajunseram pana la urma sus. Ne uitaram la randurile de creste pe care sa le parcurgem plini de speranta si entuziasm.
Inca un croassant, bomboana si caisa (n-am luat mancare adevarata caci ma gandeam ca o sa si pranzim ceva serios la o cabana, dar n-a fost sa fie), apoi putin pe roti, putin pe langa, si apoi tulai la vale prin iarba si prin padure. Daduram si peste niste cai frumosi si bine facuti care incepura sa mearga in fata noastra pe aceeasi poteca caci n-au vrut sa ne lase sa-i depasim. A fost ca-n povesti, dar stiam ca nu e o poveste caci se balegau (mirositor) chiar in fata noastra, parca puneau niste capcane ca sa ne impiedice sa-i mai urmarim :) Ei, iesiram noi la un luminis si caii o luara la fuga si scaparam de ei. Usurel la vale, daduram peste o turma de oi si ciobanul Dudu, foarte de treaba, care ne explica cam pe unde suntem si ne intreba (el pe noi) unde e Cheia :) Am intrebat plin de speranta daca are branza de vanzare, dar n-avea la el, iar oile erau sterpe caci n-aveau decat un an.
Ne-am pus pofta-n cui (sau in spitze :) si incepuram sa urcam iar spre varf sa revenim la traseul planuit. Sus ne astepta un peisaj superb si o surpriza - eram cu un rand de creste mai departe decat unde credeam :) Pauza de odihna si de admirat imprejurimile, si pe la 5 fara ceva porniram iar. Drumul din fata parea lin, dar cateva zeci metri mai incolo vazuram ca nu putem merge pe bicla caci poteca era adanca si foarte ingusta, nici pe langa bicla nu puteam merge prea usor. Cu ganduri calde la adresa celor care de sute de ani parcursera aceasta poteca calcand mereu in acelasi loc, continuaram. Ei si de aici merseram doar pe langa, impingand la bicicleta pana cand ajunseram intr-un final sus de tot. Daduram gata ultimele dulciuri (iarba arata foarte tentanta pe post de salata :-) si apoi la vale. Era cam prea la vale si iar a trebuit sa mergem pe langa. Lipa-lipa ajunseram apoi iar pe varful din fata cabanei Muntele Rosu, mai staturam de vorba cu un cioban (Cristi intreba de ursi si lupi, eu intrebam ce mananca in fiecare zi :), apoi iar pe langa pe cea mai abrupta coborare pana jos la drum. Fara pauza ne puseram in sa si la vale pana inapoi la Cheia. La 8 si un pic eram la masina.
Cu mici vanatai, urzicaturi si julituri, dar zambind si cu sufletul plin de bucuria acestei zile porniram spre casa. Trebuie sa mai repetam experienta.
Poze http://picasaweb.google.com/marius.andreiana/200806MuntiiCiucas
Marius & Cristi
Dimineata la 8 Cristi a inceput sa-si faca incalzirea la pedalat apasand pe pedalele de acceleratie, ambreiaj... La 11 cand am ajuns in Cheia era deja in forma si am pornit pe bicle pe soseaua principala spre cabana Muntele Rosu.
Dupa putina vreme si un drum ca in palma (asta am realizat la intoarcere :), cotiram pe un drum secundar si am inceput sa urcam mai pe bicla, mai pe langa, mai cu pauza... Am folosit pt prima oara foaia cea mai mica cu pinionul cel mai mare si ajunseram la cabana pe la ora 1.
Pe iarba si ritmuri de manele fara de care chiar am fi putut trai linistiti am servit cate un croassant, bomboane si o cutie de bere cu aroma de lamaie. In fata se vedeau niste omuleti care urcau muntele pe o poteca dreapta, dar inclinata cam mult. Am inceput si noi sa urcam, pe un drum ocolit prin stanga, dar mai lin. Drumul a fost superb, prin spatii deschise si padure, iar apoi am ajuns la un drum de tara care urca serios. O luaram pe langa biciclete si cu pauze dese, dar scurte, ajunseram pana la urma sus. Ne uitaram la randurile de creste pe care sa le parcurgem plini de speranta si entuziasm.
Inca un croassant, bomboana si caisa (n-am luat mancare adevarata caci ma gandeam ca o sa si pranzim ceva serios la o cabana, dar n-a fost sa fie), apoi putin pe roti, putin pe langa, si apoi tulai la vale prin iarba si prin padure. Daduram si peste niste cai frumosi si bine facuti care incepura sa mearga in fata noastra pe aceeasi poteca caci n-au vrut sa ne lase sa-i depasim. A fost ca-n povesti, dar stiam ca nu e o poveste caci se balegau (mirositor) chiar in fata noastra, parca puneau niste capcane ca sa ne impiedice sa-i mai urmarim :) Ei, iesiram noi la un luminis si caii o luara la fuga si scaparam de ei. Usurel la vale, daduram peste o turma de oi si ciobanul Dudu, foarte de treaba, care ne explica cam pe unde suntem si ne intreba (el pe noi) unde e Cheia :) Am intrebat plin de speranta daca are branza de vanzare, dar n-avea la el, iar oile erau sterpe caci n-aveau decat un an.
Ne-am pus pofta-n cui (sau in spitze :) si incepuram sa urcam iar spre varf sa revenim la traseul planuit. Sus ne astepta un peisaj superb si o surpriza - eram cu un rand de creste mai departe decat unde credeam :) Pauza de odihna si de admirat imprejurimile, si pe la 5 fara ceva porniram iar. Drumul din fata parea lin, dar cateva zeci metri mai incolo vazuram ca nu putem merge pe bicla caci poteca era adanca si foarte ingusta, nici pe langa bicla nu puteam merge prea usor. Cu ganduri calde la adresa celor care de sute de ani parcursera aceasta poteca calcand mereu in acelasi loc, continuaram. Ei si de aici merseram doar pe langa, impingand la bicicleta pana cand ajunseram intr-un final sus de tot. Daduram gata ultimele dulciuri (iarba arata foarte tentanta pe post de salata :-) si apoi la vale. Era cam prea la vale si iar a trebuit sa mergem pe langa. Lipa-lipa ajunseram apoi iar pe varful din fata cabanei Muntele Rosu, mai staturam de vorba cu un cioban (Cristi intreba de ursi si lupi, eu intrebam ce mananca in fiecare zi :), apoi iar pe langa pe cea mai abrupta coborare pana jos la drum. Fara pauza ne puseram in sa si la vale pana inapoi la Cheia. La 8 si un pic eram la masina.
Cu mici vanatai, urzicaturi si julituri, dar zambind si cu sufletul plin de bucuria acestei zile porniram spre casa. Trebuie sa mai repetam experienta.
Poze http://picasaweb.google.com/
Marius & Cristi
duminică, 3 august 2008
O incursiune in singuratatea... Pustnicului
Dimineata de 9 august [2002] era frumoasa; putin racoroasa, iar apele ploilor din zilele trecute se uscasera, tocmai bine pentru excursia planuita la Pusticul, aflat la 17 km de Bucuresti.
Cristina, Marius si Tony urmau sa plece cu dimineata in cap, vantul in piept si sandalele
in picioare, iar la pranz li se vor alatura cativa prieteni veniti cu masina.
Marius si Tony s-au intalnit la Universitate pentru ca Tony sa-si cumpere... bicicleta!
Tinand cont de nevoile (amator, oras si tara din cand in cand) si bugetul sau am ales un
Passat cu roti si frane din aluminiu care franau excelent, atat de bine incat ne-am intrebat
daca sa-si ia si un air-bag pentru ghidon. Am adaugat si o pompa si era gata de drum.
Am purces apoi in Colentina, unde ni s-a alaturat si Cristina (care era deja incaltata
in timp ce noi asteptam sa se deschida magazinul de biciclete). Dupa ce am dat cateva
pompe in rotile Cristinei am demarat voiosi catre Fundeni si apoi am iesit din Bucuresti,
mergand spre Calarasi.
Pentru a ne mentine voia buna a fost nevoie sa facem cateva pauze pe drum,
fiind si putin la deal. Astfaltul nu era prea grozav, dar se repara chiar atunci
(prilej cu care am depasit peste 20 masini ce asteptau sa se degajeze carosabilul, sic!).
Cu 3 km inainte de Branesti am trecut un pod, dupa care am facut
la dreapta, am trecut pe sub acelasi pod si am intrat pe sosea in padure.
Am trecut de o bariera la care masinile plateau o taxa de 20 de mii de lei pentru
a intra in lumea Pustnicului, iar cateva minute mai tarziu admiram privelistea
de la Pustnic. Ne-am tras rasuflarea un pic si tricourile ude de pe noi, iar apoi
am devorat niste sandwitch-uri si branza cu rosii si ardei grasi. Exact dupa ce am
terminat au sosit si prietenii nostri cu masina si ne-am pus pe instalat gratarul.
Cat timp jarul se antrena sa fie in forma pentru frigerea micilor am discutat odihnindu-ne
pe paturici. Bicicletele noastre abia au apucat sa respire, caci au fost puse la treaba pe
rand de cei ce venisera cu masina. Am mancat si am baut pe saturate, ne-am facut siesta
si am pornit spre casa la ora 18, manati si de niste nori amenintatori ce acoperisera
albastrul cerului.
Intoarcerea a fost mult mai lejera, n-am facut decat o pauza la intrarea in Bucuresti.
Sigur, pauza n-a fost necesara pentru odihnirea nostra, ci sa le dam un ragaz amicilor
cu masina sa ne prinda din urma, ei plecand ceva mai tarziu. Chiar si norii, vazandu-ne
asa, ne-au degajat cerul.
Pana in Colentina, unde am facut urmatorul popas, amicii ne-au depasit, dar ne-au intors favorul asteptandu-ne si ei acum. A fost o zi grozava, chiar si pentru Tony care o incheia cu dureri de picioare si fund. Oricum, atat el cat si bicicleta s-au descurcat de minune
in prima lor zi impreuna. Le uram cu totii cat mai multe aventuri (pe drum!)
Cristina, Marius si Tony urmau sa plece cu dimineata in cap, vantul in piept si sandalele
in picioare, iar la pranz li se vor alatura cativa prieteni veniti cu masina.
Marius si Tony s-au intalnit la Universitate pentru ca Tony sa-si cumpere... bicicleta!
Tinand cont de nevoile (amator, oras si tara din cand in cand) si bugetul sau am ales un
Passat cu roti si frane din aluminiu care franau excelent, atat de bine incat ne-am intrebat
daca sa-si ia si un air-bag pentru ghidon. Am adaugat si o pompa si era gata de drum.
Am purces apoi in Colentina, unde ni s-a alaturat si Cristina (care era deja incaltata
in timp ce noi asteptam sa se deschida magazinul de biciclete). Dupa ce am dat cateva
pompe in rotile Cristinei am demarat voiosi catre Fundeni si apoi am iesit din Bucuresti,
mergand spre Calarasi.
Pentru a ne mentine voia buna a fost nevoie sa facem cateva pauze pe drum,
fiind si putin la deal. Astfaltul nu era prea grozav, dar se repara chiar atunci
(prilej cu care am depasit peste 20 masini ce asteptau sa se degajeze carosabilul, sic!).
Cu 3 km inainte de Branesti am trecut un pod, dupa care am facut
la dreapta, am trecut pe sub acelasi pod si am intrat pe sosea in padure.
Am trecut de o bariera la care masinile plateau o taxa de 20 de mii de lei pentru
a intra in lumea Pustnicului, iar cateva minute mai tarziu admiram privelistea
de la Pustnic. Ne-am tras rasuflarea un pic si tricourile ude de pe noi, iar apoi
am devorat niste sandwitch-uri si branza cu rosii si ardei grasi. Exact dupa ce am
terminat au sosit si prietenii nostri cu masina si ne-am pus pe instalat gratarul.
Cat timp jarul se antrena sa fie in forma pentru frigerea micilor am discutat odihnindu-ne
pe paturici. Bicicletele noastre abia au apucat sa respire, caci au fost puse la treaba pe
rand de cei ce venisera cu masina. Am mancat si am baut pe saturate, ne-am facut siesta
si am pornit spre casa la ora 18, manati si de niste nori amenintatori ce acoperisera
albastrul cerului.
Intoarcerea a fost mult mai lejera, n-am facut decat o pauza la intrarea in Bucuresti.
Sigur, pauza n-a fost necesara pentru odihnirea nostra, ci sa le dam un ragaz amicilor
cu masina sa ne prinda din urma, ei plecand ceva mai tarziu. Chiar si norii, vazandu-ne
asa, ne-au degajat cerul.
Pana in Colentina, unde am facut urmatorul popas, amicii ne-au depasit, dar ne-au intors favorul asteptandu-ne si ei acum. A fost o zi grozava, chiar si pentru Tony care o incheia cu dureri de picioare si fund. Oricum, atat el cat si bicicleta s-au descurcat de minune
in prima lor zi impreuna. Le uram cu totii cat mai multe aventuri (pe drum!)
Viata este afara
O ieşire din casă nu trebuie să fie neapărat o aventură. Poţi începe...
... prin a zâmbi când razele soarelui te gâdilă dimineaţa, zburdând şăgalnic printre jaluzele
... prin a considera jetul de la robinet un pârâu de munte, care nu doar alungă somnul, ci te umple cu energia brazilor de-a pururi verzi
... prin a vărsa cerealele în farfurie strecurându-le printre degete, ca şi cum tocmai au fost secerate de pe câmpiile însorite unde se legănau în vânt
... prin a te îmbrăca ca şi cum hainele tale au străbătut întregul drum al mătăsii doar pentru a-ţi desfăta pielea prin mângâieri pufoase
... prin a călători la servici de parcă te-ar duce în spate un mamut cântând voios de bucurie că nu a dispărut încă
... muncind de parcă ai lucra ca degustător într-o fabrică de ciocolată, unde încerci să depăşeşti desăvârşirea
... participând la un concert de parcă ai fi unul dintre interpreţi, iar grupul de pe scenă doar un dirijor
... prin a te plimba prin parc ca şi cum fără tine păsările nu ar mai ciripi
... prin a face duş ca şi cum firele de apă sunt stropi din valurile mării trimise să-ţi macine oboseala aşa cum netezeşte urmele lăsate în nisip
... prin a privi dincolo de tavan la cerul înstelat, fremătând de mişcare şi zgomot, dar peste care luna aşterne lin un văl de linişte urându-ţi Noapte bună
Cine trăieşte lângă tine?
Trăim într-o societate civilizată, aglomerată, care se doreşte a fi cât mai eficientă. Ne trezim dimineaţa devreme, servim micul dejun şi ne aruncăm în mijloace de transport către servici. Acolo muncim, mai vorbim cu colegii, iar seara poate ieşim undeva sau o tundem direct acasă să nu pierdem un film.
Pe lângă cine ai stat astăzi în afară de colegi? Nu ştii, căci în metrou ai citit un ziar ordinar sau o carte interesantă. Ah, în autobuz era o grăsană care ar fi trebuit să composteze două bilete, nu unul, iar în parc o fată frumoasă, dar tristă. Şi acum, seara, iar bate vecina în ţeavă că e muzica prea tare.
Trecem în fiecare zi pe langă oameni. Mulţi. Evident, nu putem face cunoştinţă cu ei, dar putem discuta câteodată, şi nu doar înjurături la adresa şoferului de autobuz care frânează brusc sau ce tâmpenie a mai făcut guvernul.
Ai încercat vreodată să intri în vorbă cu cineva necunoscut? Vei părea ciudat. Se va presupune că ai un interes anume (agăţat, jefuit) sau pur şi simplu că eşti nebun. Te-ai dus la vecina care îţi bate în ţeavă şi, printre vociferările acesteia, să o întrebi de ce este obosită şi vrea să doarmă, dacă aşa este mereu la ora aceasta sau azi a fost o zi grea? De ce a fost grea?
Nu sunt mulţi cei care se vor deschide în faţa unui străin, însă merită încercat. Vei descoperi tot felul de oameni. Da, oameni! Oameni ca tine, cu probleme sau fericiţi, îngrijoraţi de felul cum se va descurca copilul la grădiniţă sau bucuroşi că au găsit roşii ieftine la piaţă azi dimineaţă.
Îţi vor spune despre probleme sau bucurii provocate de prieteni apropiaţi, în faţa cărora nu se pot descărca. La rândul tău, vei împărtăşi întâmplări şi păreri personale. Fiind cu un necunoscut, nu mai trebuie să menţii impresia care o are despre tine. Ştii că probabil nu vă veţi mai întâlni niciodată, deci nici n-ar trebui să-ţi pese despre aceasta.
Te vei analiza astfel, cu voce tare, folosindu-te de motivul că te mai ascultă cineva. Mai mult, acesta te va întreba de ce ai făcut aşa şi nu altfel, iar tu vei explica, şi lui, şi ţie, de ce. Vei ajunge să te cunoşti mai bine pe tine însuţi. Vei afla nu doar cine trăieşte lângă tine, ci şi în tine. Cine eşti tu?
Pe lângă cine ai stat astăzi în afară de colegi? Nu ştii, căci în metrou ai citit un ziar ordinar sau o carte interesantă. Ah, în autobuz era o grăsană care ar fi trebuit să composteze două bilete, nu unul, iar în parc o fată frumoasă, dar tristă. Şi acum, seara, iar bate vecina în ţeavă că e muzica prea tare.
Trecem în fiecare zi pe langă oameni. Mulţi. Evident, nu putem face cunoştinţă cu ei, dar putem discuta câteodată, şi nu doar înjurături la adresa şoferului de autobuz care frânează brusc sau ce tâmpenie a mai făcut guvernul.
Ai încercat vreodată să intri în vorbă cu cineva necunoscut? Vei părea ciudat. Se va presupune că ai un interes anume (agăţat, jefuit) sau pur şi simplu că eşti nebun. Te-ai dus la vecina care îţi bate în ţeavă şi, printre vociferările acesteia, să o întrebi de ce este obosită şi vrea să doarmă, dacă aşa este mereu la ora aceasta sau azi a fost o zi grea? De ce a fost grea?
Nu sunt mulţi cei care se vor deschide în faţa unui străin, însă merită încercat. Vei descoperi tot felul de oameni. Da, oameni! Oameni ca tine, cu probleme sau fericiţi, îngrijoraţi de felul cum se va descurca copilul la grădiniţă sau bucuroşi că au găsit roşii ieftine la piaţă azi dimineaţă.
Îţi vor spune despre probleme sau bucurii provocate de prieteni apropiaţi, în faţa cărora nu se pot descărca. La rândul tău, vei împărtăşi întâmplări şi păreri personale. Fiind cu un necunoscut, nu mai trebuie să menţii impresia care o are despre tine. Ştii că probabil nu vă veţi mai întâlni niciodată, deci nici n-ar trebui să-ţi pese despre aceasta.
Te vei analiza astfel, cu voce tare, folosindu-te de motivul că te mai ascultă cineva. Mai mult, acesta te va întreba de ce ai făcut aşa şi nu altfel, iar tu vei explica, şi lui, şi ţie, de ce. Vei ajunge să te cunoşti mai bine pe tine însuţi. Vei afla nu doar cine trăieşte lângă tine, ci şi în tine. Cine eşti tu?
Ce este libertatea
Nu vreau să reiau o temă clasică, dezbătută deja o mulţime de alţi cugetători. Hai să discutăm însă despre prezent, când întrebarea este Ce era libertatea? Odată cu dobândirea acesteia de către majoritatea naţiunilor, libertatea a devenit ceva obişnuit, comun. Având această necesitate primară asigurată, am început să ne gândim mai mult şi la bunăstarea noastră materială. Prea mult chiar.
De-a lungul timpului, omul de rând a trăit în speranţa de a se elibera de asupritori (stâpân, boier, alt popor). Odată cu această eliberare omul a devenit el însuşi asupritor, dornic să-i conducă pe ceilalţi prin puterea banului. Astăzi toţi suntem asupritori şi asupriţi în acelaşi timp.
Ţăranul ne asupreşte la piaţă când vinde cartofii scump, însă întors în sat este asuprit la rândul lui de proprietarul tractorului cu care îşi ară pământul, de patronul magazinului universal şi de vecinul care ar putea avea o recoltă mai bogată şi şi-ar permite să o vândă mai ieftin. Orăşeanul obişnuit îşi asupreşte concetăţenii făcând mizerie sau cu muzica unei petreceri pe cei obosiţi de la muncă. La rândul lui este asuprit de şeful de la servici sau de înghesuiala din autobuz provocată de alţi oameni, asemeni lui.
Ce ne determină să facem toate acestea? Dorinţa de libertate, de a fi mai puţin asupriţi. Banul.
Banul este astăzi cel pe care îl venerăm, conducătorul nostru. A devenit mai important decât temele fundamentale ale filosofiei ( dreptatea, libertatea, Dumnezeu, iubirea, fericirea ). Este mai important chiar decât sănătatea. Am fost izbit de un articol despre industria farmaceutică care afirma că acum este mai bine decât în anii precedenţi, căci consumul de medicamente a crescut. Da, faptul că este mai multă poluare, mai multă mizerie, mai multă lume bolnavă este bine! Putem scoate nişte bani din asta dacă vindem medicamente.
Societatea, pe care tot noi o alcătuim, ne sileşte să ne concentrăm asupra banului. Abia apucă să încolţească câteva întrebări despre viaţă în mintea studentului mai răsărit şi gata! El trebuie să-şi caute de lucru. Chiar dacă nu sunt chirii de plătit sau magazine de vizitat, trebuie ca el să câştige experienţă. Cine te mai angajează astăzi după terminarea facultăţii fără experienţă?
Aşa că se munceşte. Unde nu se munceşte, se caută de lucru. Una din bucuriile lunare cele mai mari este ziua de salariu. Ura! Plătim facturile, umplem frigiderul, punem şi ceva deoparte, ieşim cu prietenii să fumăm în baruri aglomerate şi zgomotoase şi să discutăm ce-a făcut Ionescu, ce film sau joc a mai apărut, ce vom face în week-end ( când, vai, suntem liberi! ).
Vi se pare normal, nu? Munceşti, te bucuri de prosperitate, nu munceşti, rabzi. Nu este normal. Nu este normal să nu poţi cumpăra o carte şi să o citeşti, să nu te plimbi cu barca, sa nu iei un buchet de flori, sa nu ţii o reuniune cu prietenii la tine acasă, să nu mergi la un concert sau la o expoziţie, să nu mergi într-o excursie, toate într-o săptămână, în fiecare săptămână.
Odată, când mă plângeam că majoritatea vieţii o petrecem muncind, mi s-a spus ironic: “Ai grijă să nu te omoare munca”. Asta fac, am grijă să nu mă omoare munca cum a omorât pe majoritatea care se bucură de serile şi week-endul liber. Proşti, dar fericiţi.
Hai să încercăm să ne bucurăm mai mult! Ştiu, nu poţi demisiona sau să lucrezi doar trei zile pe săptămână. Nu încă. Ce-ar fi însă dacă acele seri din timpul săptămânii ar fi trăite în loc să vegetezi în faţa televizorului? Dacă eşti tânăr, încă nu te uiţi la televizor în fiecare seară. Vezi însă părinţii tăi, vezi vecinii stând în casă. Nimeni nu se gândeşte să bată la uşa vecinului într-o seară, să-l întrebe ce face şi să-l invite la masă sau la o plimbare prin parc. Şi, chiar dacă ar face-o, ar fi privit ca un ciudat şi refuzat cu frică ( unde vrea ăsta să ajungă? ).
Cu ajutorul tehnologiei, vom ajunge să avem energie şi mâncare pe gratis. Vom putea face în fiecare zi ceea ce ne dorim, nu ceea ce ni se spune. Vom scrie şi vom cânta de plăcere, nu pentru că se caută un anumit gen. Vom crea maşini mai bune pentru simplul fapt că sunt mai bune, nu pentru că dorim să ne impunem pe piaţă. Vom dărâma chioşcurile şi vom planta copaci.
Până atunci însă să nu ne pierdem. Oameni buni, nu uitaţi ceea ce vă face oameni şi nu roboţi sau animale: puterea de a gândi, de a crea, de a spera, de a iubi, de a pune sub semnul îndoielii tot ceea ce ne înconjoară. Chiar şi toate afirmaţiile de mai sus. Sunt nebun? De ce? [Discuţie]
De-a lungul timpului, omul de rând a trăit în speranţa de a se elibera de asupritori (stâpân, boier, alt popor). Odată cu această eliberare omul a devenit el însuşi asupritor, dornic să-i conducă pe ceilalţi prin puterea banului. Astăzi toţi suntem asupritori şi asupriţi în acelaşi timp.
Ţăranul ne asupreşte la piaţă când vinde cartofii scump, însă întors în sat este asuprit la rândul lui de proprietarul tractorului cu care îşi ară pământul, de patronul magazinului universal şi de vecinul care ar putea avea o recoltă mai bogată şi şi-ar permite să o vândă mai ieftin. Orăşeanul obişnuit îşi asupreşte concetăţenii făcând mizerie sau cu muzica unei petreceri pe cei obosiţi de la muncă. La rândul lui este asuprit de şeful de la servici sau de înghesuiala din autobuz provocată de alţi oameni, asemeni lui.
Ce ne determină să facem toate acestea? Dorinţa de libertate, de a fi mai puţin asupriţi. Banul.
Banul este astăzi cel pe care îl venerăm, conducătorul nostru. A devenit mai important decât temele fundamentale ale filosofiei ( dreptatea, libertatea, Dumnezeu, iubirea, fericirea ). Este mai important chiar decât sănătatea. Am fost izbit de un articol despre industria farmaceutică care afirma că acum este mai bine decât în anii precedenţi, căci consumul de medicamente a crescut. Da, faptul că este mai multă poluare, mai multă mizerie, mai multă lume bolnavă este bine! Putem scoate nişte bani din asta dacă vindem medicamente.
Societatea, pe care tot noi o alcătuim, ne sileşte să ne concentrăm asupra banului. Abia apucă să încolţească câteva întrebări despre viaţă în mintea studentului mai răsărit şi gata! El trebuie să-şi caute de lucru. Chiar dacă nu sunt chirii de plătit sau magazine de vizitat, trebuie ca el să câştige experienţă. Cine te mai angajează astăzi după terminarea facultăţii fără experienţă?
Aşa că se munceşte. Unde nu se munceşte, se caută de lucru. Una din bucuriile lunare cele mai mari este ziua de salariu. Ura! Plătim facturile, umplem frigiderul, punem şi ceva deoparte, ieşim cu prietenii să fumăm în baruri aglomerate şi zgomotoase şi să discutăm ce-a făcut Ionescu, ce film sau joc a mai apărut, ce vom face în week-end ( când, vai, suntem liberi! ).
Vi se pare normal, nu? Munceşti, te bucuri de prosperitate, nu munceşti, rabzi. Nu este normal. Nu este normal să nu poţi cumpăra o carte şi să o citeşti, să nu te plimbi cu barca, sa nu iei un buchet de flori, sa nu ţii o reuniune cu prietenii la tine acasă, să nu mergi la un concert sau la o expoziţie, să nu mergi într-o excursie, toate într-o săptămână, în fiecare săptămână.
Odată, când mă plângeam că majoritatea vieţii o petrecem muncind, mi s-a spus ironic: “Ai grijă să nu te omoare munca”. Asta fac, am grijă să nu mă omoare munca cum a omorât pe majoritatea care se bucură de serile şi week-endul liber. Proşti, dar fericiţi.
Hai să încercăm să ne bucurăm mai mult! Ştiu, nu poţi demisiona sau să lucrezi doar trei zile pe săptămână. Nu încă. Ce-ar fi însă dacă acele seri din timpul săptămânii ar fi trăite în loc să vegetezi în faţa televizorului? Dacă eşti tânăr, încă nu te uiţi la televizor în fiecare seară. Vezi însă părinţii tăi, vezi vecinii stând în casă. Nimeni nu se gândeşte să bată la uşa vecinului într-o seară, să-l întrebe ce face şi să-l invite la masă sau la o plimbare prin parc. Şi, chiar dacă ar face-o, ar fi privit ca un ciudat şi refuzat cu frică ( unde vrea ăsta să ajungă? ).
Cu ajutorul tehnologiei, vom ajunge să avem energie şi mâncare pe gratis. Vom putea face în fiecare zi ceea ce ne dorim, nu ceea ce ni se spune. Vom scrie şi vom cânta de plăcere, nu pentru că se caută un anumit gen. Vom crea maşini mai bune pentru simplul fapt că sunt mai bune, nu pentru că dorim să ne impunem pe piaţă. Vom dărâma chioşcurile şi vom planta copaci.
Până atunci însă să nu ne pierdem. Oameni buni, nu uitaţi ceea ce vă face oameni şi nu roboţi sau animale: puterea de a gândi, de a crea, de a spera, de a iubi, de a pune sub semnul îndoielii tot ceea ce ne înconjoară. Chiar şi toate afirmaţiile de mai sus. Sunt nebun? De ce? [Discuţie]
De ce trăim?
De ce ne naştem? De ce trăim? Ce te face să te trezeşti în fiecare zi? Ştiu, nenorocitul acela de ceas care sună când era somnul mai dulce, dar mai este ceva. Sau ar trebui să mai fie. Fata lângă care te trezeşti... Da, mulţi se mulţumesc cu asta. Dar restul? N-ar trebui să fie fericită toată lumea? Ba da, dar nu se poate. Nu doar din cauză că nu este mâncare bună pentru toţi, ci pentru că unii sunt fericiţi când îi văd pe alţii suferind. Putem să îi împăcăm pe toţi? Nu.
Nu pe cei care există acum. Am putea însă să creăm o altfel de lume. O lume în care copii se joacă împreună, mănâncă împreună, învaţă să socotească nu cu numărătoarea, ci cu stelele de pe cer. Astăzi ei sunt învăţaţi să facă bani, conform modelulul american de 'succes' care se răspândeşte în toată lumea. Li se dau bomboane să le vândă. Fiecare mânâncă din pachetul său şi trage cu ochiul la colegul să vadă dacă el are ceva mai bun. Nu că i-ar face poftă, dar n-ar vrea să se spună despre el că are mâncare 'jaf'.
Dacă ai idei interesante, nu cumva să le împărtăşeşti altcuiva. Fii primul care profită de pe urma lor. Fă un plan de afaceri confidenţial cu care să obţii un credit şi să dai lovitura. Fă un patent pe ideea respectivă. Este ideea ta, restul ar trebui să plătească dacă vor să o folosească. Bani şi iar bani. Dacă ţinem tot aşa, în curând vom ajunge ca povesti gen www.gnu.org/philosophy/right-to-read.html sa devina realitate.
Gândiţi-vă la acea poveste. Luptaţi pentru a le asigura copiilor voştri nu doar bani, ci şi libertate. Nu sunt bani pentru toată lumea, dar libertate este. Libertatea de a fi independenţi, de a comunica, de învăţa, de a se bucura de artă, de a se gândi de ce ne naştem, de ce trăim.
Nu pe cei care există acum. Am putea însă să creăm o altfel de lume. O lume în care copii se joacă împreună, mănâncă împreună, învaţă să socotească nu cu numărătoarea, ci cu stelele de pe cer. Astăzi ei sunt învăţaţi să facă bani, conform modelulul american de 'succes' care se răspândeşte în toată lumea. Li se dau bomboane să le vândă. Fiecare mânâncă din pachetul său şi trage cu ochiul la colegul să vadă dacă el are ceva mai bun. Nu că i-ar face poftă, dar n-ar vrea să se spună despre el că are mâncare 'jaf'.
Dacă ai idei interesante, nu cumva să le împărtăşeşti altcuiva. Fii primul care profită de pe urma lor. Fă un plan de afaceri confidenţial cu care să obţii un credit şi să dai lovitura. Fă un patent pe ideea respectivă. Este ideea ta, restul ar trebui să plătească dacă vor să o folosească. Bani şi iar bani. Dacă ţinem tot aşa, în curând vom ajunge ca povesti gen www.gnu.org/philosophy/right-to-read.html sa devina realitate.
Gândiţi-vă la acea poveste. Luptaţi pentru a le asigura copiilor voştri nu doar bani, ci şi libertate. Nu sunt bani pentru toată lumea, dar libertate este. Libertatea de a fi independenţi, de a comunica, de învăţa, de a se bucura de artă, de a se gândi de ce ne naştem, de ce trăim.
Bun venit!
Suntem in anul de gratie 2008.
Datorita progresului tehnologic, oamenii pot face acum ceea ce le era rezervat doar zeilor: zboara dincolo de nori, chiar si printre stele; aprind focul batand din palme; imortalizeaza chipul celor din jur pe silicon; vindeca boli si parti din trup.
Ne fac insa toate acestea mai fericiti? Sau aduc dupa ele ore intregi de munca, dupa care ne refacem cu greu in week-end si concedii minuscule, alimente crescute artificial, poluare, razboaie?
Nu, nu vreau sa fac o pledoarie pentru intoarcerea la natura. As vrea insa sa sustin intoarcerea la noi insine, la ce ne face oameni: sufletul. Aceasta este o incercare timida de a re-descoperi arta sufletului si o invitatie ca sa contribui si tu la aceasta aventura prin comentarii sau articole -- ce te-a facut fericit astazi?
Sedere placuta, dar nu zabovi prea mult -- viata este afara.
Datorita progresului tehnologic, oamenii pot face acum ceea ce le era rezervat doar zeilor: zboara dincolo de nori, chiar si printre stele; aprind focul batand din palme; imortalizeaza chipul celor din jur pe silicon; vindeca boli si parti din trup.
Ne fac insa toate acestea mai fericiti? Sau aduc dupa ele ore intregi de munca, dupa care ne refacem cu greu in week-end si concedii minuscule, alimente crescute artificial, poluare, razboaie?
Nu, nu vreau sa fac o pledoarie pentru intoarcerea la natura. As vrea insa sa sustin intoarcerea la noi insine, la ce ne face oameni: sufletul. Aceasta este o incercare timida de a re-descoperi arta sufletului si o invitatie ca sa contribui si tu la aceasta aventura prin comentarii sau articole -- ce te-a facut fericit astazi?
Sedere placuta, dar nu zabovi prea mult -- viata este afara.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
